Isramart : Copenhaga: bursa intereselor climatice

Isramart news:
Summitul privind încălzirea globală, ce începe azi, va fi teatrul confruntărilor dintre state. Costurile încălzirii climatice s-ar ridica la trilioane de dolari. Nimeni nu ştie însă cui i-ar reveni nota de plată şi nici măcar cum ar trebui calculată.

Copenhaga va găzdui, pe durata a 12 zile, un summit-mamut, ce va reuni şefi de stat şi de guvern şi reprezentanţi din 192 de ţări, ce vor încerca să găsească o soluţie pentru încălzirea globală. În finalul Conferinţei, statele ar trebui să adopte un document care să înlocuiască Protocolul de la Kyoto, ce datează din 1997.

„Temperatura" va creşte pe parcursul negocierilor, pentru că fiecare stat vine cu propriile constrângeri şi obiective. Cea mai „fierbinte" zi va fi probabil chiar ultima, la care este aşteptat preşedintele SUA, Barack Obama, de la care lumea vrea o poziţie radical diferită faţă de cea a predecesorului George W. Bush, care a refuzat să semneze Protocolul de la Kyoto.

Este puţin probabil însă să se şi întâmple: Obama nu a convins deocamdată Congresul că ţinta sa (reducere între 17 şi 20% a emisiilor de gaze poluante faţă de nivelul din 2005) nu va dăuna grav economiei.

Dezbaterile se vor situa pe două paliere importante: cu cât ar trebui reduse emisiile de noxe pentru ca temperatura globală să nu crească peste un anumit număr de grade şi cu cât ar trebui să compenseze financiar statele cele mai industrializate (şi deci cele mai poluatoare) statele sărace.

Ce interese se înfruntă

Bolivia, Ciad şi Mauritania, de pildă, susţin că sunt printre cele mai expuse la schimbările climatice şi că nu deţin resurse pentru a se adapta acestor modificări ce le afectează culturile, dar şi populaţia (ce trebuie relocată).

Ele solicită din partea statelor mari poluatoare (China, SUA, Germania, India etc.) să facă reduceri şi mai mari ale emisiilor poluante, dar să le dea şi bani şi tehnologie pentru a se pregăti de cel mai rău dintre scenarii, relatează „The New York Times".

De cealaltă parte a „baricadei", statele bogate încearcă să-şi dea seama cum ar trebui calculat costul acestui fenomen (estimat la trilioane de dolari) şi cum ar trebui împărţită nota de plată.

Puterile emergente, iritate de occident

SUA şi China sunt responsabile, împreună, de 40% din emisiile cu efect de seră, pe plan global, dar fiecare aşteaptă pasul celeilalte pentru a decide la ce se angajează.

Pe de altă parte, China, Brazilia şi India reproşează Occidentului că şi-a atins ţinta de dezvoltare şi acum încearcă să le blocheze lor creşterea economică, prin obligaţia de a reduce consumul de combustibili fosili. Pentru a preveni orice ţintă impusă, China, India şi Brazilia şi-au prezentat propriile ţinte, nu tocmai consistente.

Statele mai mici, ce vor fi afectate de o creştere a nivelului oceanelor ori de topirea gheţurilor, au încercat să sensibilizeze marile state organizând evenimente inedite, precum cel promovat de Maldive: şedinţă de guvern pe fundul mării.

Uniunea Europeană şi-a stabilit deja ţinte de reducere a emisiilor de dioxid de carbon (cu 20% până în 2020, faţă de nivelul din 1990), dar există neînţelegeri între statele membre în privinţa cotelor de CO2 alocate.

Polonia şi Estonia, a căror producţie de electricitate este bazată pe consumul de cărbuni, sunt într-o continuă luptă cu UE pentru mărirea cotelor de CO2.
Interes ca noul document să nu fie prea constrângător au şi statele bogate în petrol din zona Golfului Persic.

Acestea solicită compensaţii pentru veniturile pe care le vor pierde, dacă statele lumii vor cumpăra mai puţin ţiţei. Pe de altă parte, companiile ce produc tehnologii ce folosesc energia solară, a vântului, a valurilor văd deja oportunităţi mari de afaceri dacă statele lumii şi în special SUA îşi vor lua angajamente serioase. La fel de mulţumite ar fi şi marile bănci, care ar câştiga dintr-o eventuală „bursă" a cotelor de CO2.

Soluţie: preţ pe CO2

Una dintre cele mai vehiculate soluţii este cea a creării unei „pieţe" pentru CO2: fiecărui stat să îi fie alocate cote de CO2, care să poată fi vândute către un alt stat. Totalul acestor „permise" ar trebui să nu depăşească ţinta globală de emisii de gaze poluante.